De suflet

MOBY

Playing For Change

Cercetatorii dupa 120 de ani: “Eminescu a fost ucis”

(articol preluat de pe constantinbran.wordpress.com)

Tot mai multe dovezi scot la iveala un adevar cutremurator. Marele patriot, poet si jurnalist Mihai Eminescu, a fost ucis, de un nebun, la comanda Francmasoneriei si a clasei politice. Devenise o forta incomoda. Va recomandam sa va faceti timp si sa lecturati pana la capat aceste randuri. Cu siguranta, la final, o sa aveti o alta viziune asupra poetului martir – Eminescu. Si asupra anumitor personaje istorice despre care am auzit numai lucruri bune in anii de scoala. Insa astazi a sosit timpul sa dezvaluim adevarul, chiar daca e neplacut.

Aflati acum adevarul despre Eminescu, la 120 de ani dupa moartea sa (1889)

„Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

“Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural.

Declararea fortata a nebuniei lui Mihai Eminescu

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. Iata ce se spune despre Eminescu pe YouTube:



De ce era atât de incomod Eminescu ?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina . Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi. Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional. În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii . Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui
Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare. „Numai de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul. Scena cu pistolul relatată de Grig ore Ventura – o nouă înscenare . La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap. Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grig ore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea. Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia. În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi, Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă. Pentru a nu deranja liniştea lui Eminescu, fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14). În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară. Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.” Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat. Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. “De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri. La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului. Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria. Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius, după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”. „Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ” Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.” Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie.. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.” Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.” Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.“. Eminescu a fost unul dintre ei.

Eminescu a murit in bratele frizerului Regelui

Cititi mai jos, integral si conform cu originalul, relatarea de presa aparuta in “Universul”, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3, reluata in “Cuvantul Ardealului”, Cluj, 1 iulie 1926, si in “Primavara”, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926.

<>

Cititi si cugetati profunzimea versurilor de acum 120 si ceva de ani…

“Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

NU SLAVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL

Sub a numelui tau umbra. IATA TOT CE TE ASTEAPTA.

Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta.

NEPUTÂND SA TE AJUNGA, CREZI C-OR VREA SA TE ADMIRE?

EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBTIRE

Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecare

Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari

Si le umfla oricine in savante adunari

Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte

C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.

Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege

RELE-OR ZICE CA SUNT TOATE CÃTE NU VOR INTELEGE…

Dar afara de acestea, vor cata vietii tale

SA-I GASEASCA PETE MULTE, RAUTATI SI MICI SCANDALE-

ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÃNSII… NU LUMINA

CE IN LUME-AI REVARSAT-O, CI PACATELE SI VINA,

OBOSEALA, SLABICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt

intr-un mod fatal legate de o mana de pamant“.

( Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Octavian PALER Care Românie?

Întrebarea „Ce vă place şi ce nu vă place la România?“ mă aruncă în faţa altor întrebări.
De care „Românie“ e vorba? De România lui Gigi Becali? De România lui Băsescu, Geoană sau C.V. Tudor?
De România pe care o văd la televizor? De România pe care o văd pe stradă? De România leşinată acum de plăcerea bîrfelor cu „dosare“? De România care discută la TVR listele cu „mari români“?
De România jună care n-are timp să vadă cum se clatină frunzele în copaci sau cum se umple seara de metafizică, deoarece e ocupată să vorbească la telefonul mobil şi cînd urcă în tramvai, şi cînd coboară din tramvai, şi cînd traversează strada?
De România în care prosperă mîrlănia? De România care a descoperit în lehamite o nouă formă de a îndura, liniştită, istoria?
De România care urăşte bătrînii? De România care oscilează între înjurătură şi slugărnicie? De România trenurilor sordide? De România înnebunită acum de manele? De România care a reuşit în şaisprezece ani să-şi organizeze nişte dezamăgiri găunoase în care şi democraţia, şi libertatea arată urît?
De România capabilă – se pare – să pună un grătar cu mititei pe orice golgotă? De România în care patriotismul este ori lătrător, ori inexistent?
De România în care nici dramele nu sînt luate în serios? De România care, probabil, şi în iad ar fi „optimistă“?
Dacă aceasta e România, ei bine, declar categoric sub jurămînt: nu-mi place!
Dar mă grăbesc să adaug că sînt patriot cîtă vreme nu deschid televizorul sau nu ies pe stradă. Iubesc o Românie care n-a existat, poate, niciodată şi nici nu va exista.
Dar o iubesc, fie şi ca ficţiune.
Dintr-un motiv simplu.
Am avut şi eu o mamă şi un tată.

FLORIN CHILIAN Apel catre limbrici, mari artisti

Florin Chilian: Apel către limbrici



O încrengătură de firme, interese şi oameni sus-puşi, cam aşa s-ar traduce activitatea de colectare şi gestionare a veniturilor provenite din drepturile de proprietate intelectuală şi conexe, reglementată de Legea nr.109/2005 privind instituirea indemnizaţiei pentru activitatea de liber-profesionist a artiştilor interpreţi sau executanţi din România, potrivit Apelului făcut de Florin Chilian şi redat mai jos.

Nu pot rămâne indiferentă în faţă unui asemenea demers. Prin urmare, primul pas pe care îl voi face va fi o interpelare cu privire la situaţia descrisă de autor. Promit să revin cu detalii.



„Artistul trebui să fie

mai puternic decît arta lui,

pentru că trebuie să o apere!”

Matisse

Apel către limbrici* - marii artiştii români


Florin Chilian
Ştiu că, pentru cei mai mulţi dintre voi, acest moto nu are nici un fel de relevanţă, marea voastră majoritate fiind nişte bieţi imitatori, infractori de drept comun, nimic mai mult. Vă cunosc foarte bine micimea, spaimele, minciuna, impostura şi mediocritatea care „compensează” lipsa talentului…
Cum să puteţi fi vreodată creatori responsabili ai vreunei forme de artă, cînd toata viaţa aţi furat arta, creaţia şi destinul altora, copiind cu neruşinare şi profitînd de pe urma falsului grosolan, încasînd bani nemeritaţi, semnînd în fals copii nefericite ale adevăratelor creaţii?! Care artă?! Ce să apăraţi?!…



Anunţ pe această cale că nu voi mai participa nicidată la o acţiune caritabilă în scopul ajutorării vreunui artist, indiferent de situaţie, indiferent de domeniul de creaţie. Prea mulţi m-au intrebat cu ce este diferit copilul unei „vedete” de copilul unui om din Constanţa sau din Braşov care se prăpădeşte de cancer?! Cu ce este mai preţioasă viaţa unui „megastar” în comparaţie cu viaţa unui necunoscut?! Oare pentru familia sau prietenii unui necunoscut viaţa acestuia nu e importantă?!
Nu am înţeles atunci ce-mi spuneau oamenii şi am considerat că e încă o dovadă de „solidaritate” românească. Adevărul este însă că acei oameni au dreptate! Dacă artiştii români şi-ar fi apărat drepturile, nici unul dintre ei nu ar fi ajuns în situaţia de a cere sprijin şi atunci toate acele teledoane ar fi fost îndreptate către cei ce aveau cu adevărat nevoie de televiziuni pentru problemele lor.
Unul dintre copiii necunoscuţi pentru care am reuşit să strîngem banii necesari tratamentului a murit zilele trecute, învins de cancer, dar şi de refuzul imbecil al unui „vector de opinie”, mare om de presă, de a publica un text în care se dădeau şi conturile unde „anonimii” puteau face donaţii. În acel editorial, Dana Andronie semnala şi atitudinea unor „artişti”, colegi ai mei, care refuzau să participe la astfel de evenimente de strîngere de fonduri, pentru că aveau „cîntări electorale”…
În doi ani (2007 şi 2008) s-au strîns, la organismele de colectare şi gestionare a drepturilor de autor şi conexe, aproape 90 (nouăzeci) de milioane de euro. În ultimii 10 ani s-au colectat peste jumătate de miliard de euro la aceleaşi organisme. Daca artiştii ar fi avut acea demnitate pe care numai adevărata creaţie ţi-o dă, atunci disperarea nu ar fi ajuns sa-i scoată din case, apelînd la ajutorul comunităţii.
Sînt scîrbit şi sătul de umilinţa pe care o acceptă marii artişti ai neamului, cerşind la televizor dreptul de a munci pînă la o sută de ani! Sînt jenat de meschinăria lor ce îi face să se înjosească, pentru a mai lungi şmecheria ce le permite să cumuleze pensiile cu salariul şi să cerşească degradant 20 de euro, fără a se gîndi la generaţiile de actori, artişti ce stau să vină după ei. I-am întrebat de ce preferă degradarea unui astfel de demers şi mi-au răspuns, halucinant, că este sub demnitatea lor să se lupte pentru cîţiva firfirei! Demnitatea nu are nimic de-a face cu banii, ci doar cu PRINCIPIUL! De cînd este nedemn sa-ţi aperi demnitatea?!!! Toate acele 90 de milioane de euro SÎNT BANII LOR, ai artiştilor, şi sper ca măcar valoarea sumei să-i determine să revină la verticală. Destul cu tîrîşul în patru labe, fie şi numai de dragul banilor! Sînt 20 de ani decînd a murit Ceauşescu iar pe cei care ne conduc acum, după cîte se vede, nu-i interesează linsul în cur.
De trei ani sînt, pentru cei mai mulţi dintre voi, „scandalagiul” Chilian! Asta pînă v-am dovedit că se poate. E posibil, aşadar, şi în România, să nu accepţi umilinţa, să-ţi aperi drepturile şi în final să cîştigi, chiar dacă te lupţi cu guvernanţi oligofreni.
De trei ani încerc să vă scot din moartea cerebrală în care vă aflaţi. Se pare că banii intraţi pe cardurile CREDIDAM şi UCMR-ADA, în urma acţiunilor mele, au reuşit să facă asta. Nu au picat din cer acei bani, ci în urma „scandalurilor” mele, între care un memoriu adresat şefului SRI, Cristian George Maior, memoriu din care vă redau o mica parte:
“Degeaba vă luptaţi pentru transparenţa modului de colectare şi gestionare a sumelor cuvenite artiştilor români, pentru că o parte din aceşti bani merg la SRI şi la partidele aflate la guvernare.”
Oricît de aiuritoare poate părea fraza asta, este spusă de unul dintre cei ce sînt puşi să ne apere, şi anume de Domnul Ştefan Gheorghiu, în calitatea sa de director general al CREDIDAM (Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi). Asta i-a declarat doamnei Mihaela Mihai, preşedinte al Uniunii Artiştilor Liber Profesionişti din România (U.A.L.P.R.), iniţiatoarea legii 109/2005, privind îndemnizaţia pentru activităţile artiştilor).
Nu pretind mulţumirile sau binecuvîntările voastre! Este nevoie însă de arta voastră şi asta da, v-o pretind! Pentru că, se pare, frica v-a transformat în limbrici, jalnice nevertebrate cu care securiştii se joacă după pofta inimii. Amintiţi-vă cine sînteţi şi, dacă pentru voi nu aveţi demnitatea de a lupta pentru ceea ce vă aparţine, şi nici pentru copiii sau nepoţii voştri, făceţi-o pentru bani! 90 de milioane de euro alină multe cocoaşe.

“Suveica” lui Adrian Iorgulescu
Sediu majoritatii firmelor Calea Victoriei, nr. 41, corp 18A, Magazin “Muzica”

„Desenul” de mai sus reprezintă ceva ce n-au găsit procurorii DNA, şi anume o mica parte dintr-o schemă prin care sîntem furaţi de ani de zile. Inutil să vă spun că această „suveică” se întîlneşte cu o firmă din British Virgin Islands, adică un paradis fiscal. Prea mulţi „vectori de opinie” din presă se regăsesc ca acţionari prin zecile de firme care compun suveica asta şi de aici lipsa de acoperire media a problemelor legate de drepturile de autor.
Chiria pe un metru pătrat la Magazinul Muzica este între 70 şi 100 de euro pe luna. Oare cît plăteşte Orange România şi cui, contractul de închiriere fiind făcut cu SC Muzica 2001?! Iorgulescu şi UCMR-ADA s-au asociat şi au început să ne fure banii prin firma Muzica 2001. Banii aceştia sunt încasaţi prin interpuşi, pentru că a avut grijă să se retragă din societăţi atunci cînd a fost numit ministru, lăsîndu-şi astfel slugile să-l servească. Procurorii DNA cunosc extrem de bine schemele acestea, dar sînt foarte sensibili la bolile infractorilor şi dau NUP-uri pe bandă rulantă. Noroc cu UE şi procurorii de la OLAF.
Toţi aceşti bani ni se cuvin pemtru că sînt ai noştri, doar că laşitatea voastră permite unor infractori să mă fure şi pe mine iar eu nu am de gînd să accept asta! Cutremurătoare este situaţia domnului Cornel Constantiniu suferind de boala Parkinson. Deşi s-au făcut multe pentru a-l ajuta în această privinţă, a fost furat, pe de altă parte, de drepturile ce i se cuveneau (atît dînsul cît şi d-na Angela Similea) de la coloana sonoră a filmului “4 luni 3 săptămâni şi 2 zile”, film regizat de Cristian Mungiu. Banii au fost înacasaţi de firma cu care se făcuse contractul pentru coloana sonoră: „Star Media Music” - firmă înfiinţată de Iorgulescu, fostul ministru PNL al Culturii.
Pînă la desfiinţarea FNI, asociaţia dreptului de autor, ADA, a depus în conturile acestuia uriaşe sume de bani încasînd dobînzi fabuloase în numele artiştilor români. Numai că aceste sume nu se regăsesc nicăieri, cu atît mai puţin în buzunarele artiştilor în numele cărora s-au efectuat aceste tranzacţii.
Cum este posibil ca un inspector UCMR-ADA, însărcinat cu colectarea drepturilor de autor, să încaseze venituri lunare în medie de 70.000 ron?! Marius Achim încasează toate aceste sume, plus uriaşe drepturi de autor şi conexe, pentru că este şi compozitor şi interpret (pe lîngă faptul că este soţul doamnei Ana Achim, directoarea UCMR-ADA). Fostul şofer Marius Achim, ajuns inspector UCMR-ADA pentru colectarea sumelor, incasează în medie peste 15.000 euro lunar ca venituri, în timp ce artiştii apelează la mila publică pentru ei sau pentru copii lor. Pentru unii dintre aceştia este deja prea tîrziu. Asta în timp ce Iorgulescu încasa ca preşedinte UCMR-ADA peste 820 de milioane din salarii şi alte 330 de milioane din drepturi de autor. Un miliard, o sută cincizeci de milioane anual, iar voi … Limbrici!
Nu mă aştept ca marii artişti ai neamului să apară la televiziuni să-şi ceară drepturile. Au fost cumpăraţi ieftin, momiţi cu posturi de conducere în cadrul acestor organisme de colectare şi gestiune a drepturilor de autor şi conexe. Un exemplu de artist cere punea cîndva întrebări incomode este Marius Moga. A fost cooptat în conducerea UCMR-ADA şi acum doar se plînge că i-au scăzut veniturile din drepturi de autor. Dar, fiind în conducere, nu mai poate face nimic. D-nul Mihai Pocorschi a fost trimis la mine să-mi închidă gura, propunîndu-mi „onoarea” de a intra în conducerea UCMR-ADA, „acolo de unde se împart banii adevăraţi”… Eu am refuzat, aşa cum am refuzat şi alte „demnităţi” publice prin guvern, etc… Moga însă - nu. Iar acum regretă. Toţi marii actori ai neamului se mînjesc, primind sume infime de bani, menite să le închidă gura. Dacă ar şti aceşti limbrici ieftini că, de fapt, nu primesc nici măcar 0,5 procente din ce li s-ar cuveni de drept… Circa 70% din sumele colectate de UCMR-ADA şi CREDIDAM pleaca din ţară, chipurile, pentru plata ariştilor străini. Două conturi unde pleacă aceste sume sînt cel puţin suspecte. Unul este in Rusia („suveica” indică un potenţial deţinător al acestui cont), iar altul este în Buenos Aires, alt paradis fiscal.
În situaţia în care v-a mai rămas ceva demnitate, aveţi mai jos două formulare tip. Tot ce trebuie să faceţi pentru voi este să printaţi cîte două exemplare din fiecare, să le completaţi, să mergeţi cu ele la sediile UCMR-ADA şi CREDIDAM, să cereţi număr de înregistrare şi dată pentru fiecare. Un exemplar îl lăsaţi la registratuta respectivei instituţii iar cu cel rămas mergeţi şi-l lăsaţi la societatea de audit SC Vulpoi & Toader Management SRL, la adresa str. Henri Coanda nr. 27, Sector 1(lîngă restaurantul chinezesc pe Ana Ipătescu).
Nu mă aştept de la muzicieni membrii UCMR-ADA să semneze cererile de audit. Spaima lor cea mare este dată de semnăturile lor pe fişele de înscriere a pieselor. Ceva mai mult de 98% din muzica românească este furată şi şefii de la UCMR-ADA ştiu asta. Cum ridică vocea, cum li se bagă sub nas dovada imposturii, a hotiei. Fals, uz de fals şi încasare de foloase necuvenite… Asta înseamnă muzica românească.
De la actorii români, membri CREDIDAM, mă aştept să fie mai dornici de dreptate. Şi mă aştept în primul rînd de la tinerii cărora li se refuză arta, nu de la cei vîrstnici, mult prea obişnuiţi cu umilinţa.
Între artiştii ce şi-au exprimat acordul, sau au semnat deja aceste formulare privind cererea de audit, se numără: Angela Similea, Medeea Marinescu, Zoia Alecu, Ştefan Bănică jr, formaţia Mandinga, Ovidiu Popa, Florin Cojocaru(Class), Nicu Gigantu. De asemenea d-nul Cătălin Muraru, patronul casei de discuri Roton, şi-a manifestat intenţia de a trimite spre semnare aceste formulare tuturor artiştilor aflaţi sub contract.

Florin Chilian 3 mai 2009Bucureşti

P.S. Nu mă aştept ca acest apel să fie preluat de media românească. Unul dintre motive este acela că în toate marile trusturi de presă este măcar un şef care fură din banii artiştilor, avînd legături directe cu acea „suveică”. Ca să nu mai pun la socoteală şi realitatea conform căreia toate furturile din cultura română s-au facut cu sprijinul nemijlocit al MAE, care de fapt înseamnă SIE, unde au rămas mult prea mulţi securişti de pe vremea lui Ceauşescu… Să fie oare întîmplător faptul că toate cazurile de mare corupţie din cultură anchetate de DNA nu s-au finalizat altfel decît cu NUP? Toate aceste cazuri au culminat cu îngheţarea proceselor iar directorii ORDA, Rodica Pîrvu director general, directorul adjunct Eugen Vasiliu şi şeful de serviciu Laurenţiu Oprea au scăpat de urmărirea penală, asemneni lui Gorbunov, pe motiv de boală…

*Ascaris lumbricoides (numit popular limbrici) este un vierme intestinal, cilindric, alb-gălbui, răspândit în toata românia, ascaridiaza fiind cea mai frecventă parazitoză socială. La capătul anterior, limbricul are orificiul bucal, înconjurat de trei buze groase necesare exprimarii iubirii de stapin, iar la capătul posterior-orificiul anal. Limbricul este primul din seria animală la care aceste două orificii sînt separate.Românul este singura gazda susceptibilă, acesta fiind primul din specia animală care încearcă să unească la loc cele două orificii întru cearea primului perpetuum mobile de speţa I. Modul de infecţie este prin transmitere fecal-orală.

Merita de ascultat

Merita de vazut

Fisierul video de mai jos o arata pe castigatoarea unui concurs de talente din Ucraina, Kseniya Simonova, 24 de ani, desenand cu nisip pe o tabla luminoasa.

Subiectul: cum au fost afectati oamenii obisnuiti de invazia germana in cel de-al doilea razboi mondial.

"Marele razboi patriotic" a facut intre 8-11 milioane de victime dintr-un total al populatiei ucrainene de 42 de milioane de oameni.

Castigatoarea concursului a primit un cec de 75.000 de lire sterline.

Pentru contemporani :)

Pentru adultii contemporani, pseudo-intelecto-neuro-hipohondri.... adica noi..


Se spune ca zilnic trebuie sa mancam un mar pentru fier si o banana pentru potasiu.
De asemenea o portocala pentru vitamina C, o jumatate pepene galben pentru a imbunatati digestia si o cana de ceai verde, fara zahar, pentru a preveni diabetul.
In fiecare zi trebuie sa bei doi litri de apa si apoi sa astepti timp dublu decat timpul pe care ti l-a luat ca sa le bei.
Zilnic trebuie sa mananci Activia sau iaurt, pentru a avea "L.Cassei Defensis", care nu stie nimeni ce este, dar se pare ca, daca nu bei un iaurt si jumatate in fiecare zi, incepi sa vezi lumea cam tulbure.
In fiecare zi o aspirina, pentru a preveni infarctul, si un pahar de vin rosu, pentru acelasi lucru. Si altul de vin alb, pentru sistemul nervos. Si unul de bere, pe care deja nu-mi mai amintesc pentru ce era.
Daca le bei pe toate impreuna, chiar si daca faci o congestie, nu te mai preocupa si probabil nici nu te mai intereseaza.
In fiecare zi trebuie sa mananci fibre. Multe, foarte multe fibre. Trebuie sa mananci intre 4-6 feluri zilnic, usoare, fara sa uiti sa mesteci de 100 de ori fiecare inghititura.
Facand un mic calcul, doar pentru a manca, iti ia cam 5 ore.
Ah, dupa fiecare mancare trebuie sa te speli pe dinti, adica: dupa Activia si fibre, dintii, dupa banana, dintii, dupa mar, dintii...si asa, daca ai dinti, fara sa uiti sa folosesti firul dentar, masajul gingiilor, o sorbitura de Plax.
Mai bine umple cada si pune muzica, pentru ca intre apa, fibra si dinti, iti vei petrece cateva ore aici, inauntru.
Daca dormi 8 ore si lucrezi alte 8, plus cele 5 pe care le folosim pentru mancare, fac 21.
Iti raman 3, in care intotdeauna se poate intampla ceva imprevizibil. Dupa statistici, vedem 3 ore zilnic televizor.
Ei bine, deja nu se poate, pentru ca in fiecare zi trebuie sa mergi cel putin o jumatate de ora adica sa te intorci dupa 15 minute, ca altfel dupa o jumatate de ora se face o ora de mers.
Si trebuie sa-ti pastrezi prieteniile, pentru ca sunt ca plantele: trebuie udate zilnic. Si cand pleci in vacanta de asemenea.
Pe langa asta trebuie sa fii bine informat, asa ca trebuie sa citesti cel putin doua ziare si anumite articole de revista, pentru a compara informatia.


Ah!, trebuie sa faci sex zilnic, dar fara sa ajungi sa fie ca o rutina: trebuie sa fii inventator, creator, sa renovezi seductia.
Asta ia timp; si nici nu mai vorbim daca este sex tantric!!! (cu respect iti amintesc: dupa fiecare mancare , trebuie sa-ti perii dintii).

De asemenea trebuie sa-ti faci timp pentru curatenie, pentru spalat rufe, vase, si nu mai zic daca ai caine, sau alt animal... copiii.
In fine, dupa socoteala mea, imi ies cam 29 de ore zilnic.
Singura posibilitate care-mi trece prin minte este sa faci mai multe lucruri deodata, de exemplu: iti faci dus cu apa rece si cu gura deschisa, asa bei cei 2 litri de apa.

In timp ce iesi din baie cu periuta de dinti in gura, te duci sa faci amor (tantric) in picioare, cu perechea ta, care in treacat se uita la TV si comenteaza, in timp ce tu maturi. Ti-a ramas o mana libera? Cheama-ti prietenii si parintii!!!
Bea vinul (dupa ce iti chemi parintii va fi nevoie).
Iaurtul cu mar ti-l poate da perechea ta, in timp ce isi mananca banana cu Activia si maine schimbati. Cel putin ca deja am crescut, nu mai trebuie sa luam obligatoriul Danonino Extra Calcio in fiecare zi.
Uuuf!!! Dar daca iti raman 2 minut.e, retrimite asta prietenilor (pe care trebuie sa-i uzi ca pe plante), in timp ce iei o lingurita de All Bran, care face foarte bine.

Si acuma te las pentru ca intre iaurt, jumatatea de pepene, berea, primul litru de apa si a treia mancare de fibra din zi, deja nu stiu ce sa mai fac, dar am nevoie la closet urgent.

Ah, o sa profit si imi voi lua periuta de dinti...

MURPHY-sme

* Dacă îndeplineşti o sarcină prea bine, vei rămâne cu ea pe cap.
* Dacă-ţi place ceea ce faci, probabil că faci ceea ce nu trebuie.
* Nici un şef nu va păstra un subaltern, care are dreptate tot timpul..
* Cu cât angajaţii au mai puţin de lucru, cu atât vor lucra mai încet.
* Telefonul nu sună niciodată, când nu ai nimic de făcut.
* Întotdeauna faci ceva lipsit de importanţă când şeful trece pe la biroul tău.
* Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mină îngrijorată.
* Oricât de puţin ne-ar plăti ei, noi putem lucra şi mai puţin.

* O palmă pe spate este la doar câţiva centimetri de un un picior în… pantaloni.
* Cei care sunt de neînlocuit sau nu vor fi promovaţi.
* După ce ţi se măreşte salariul vei avea mai putini bani disponibili la sfârşitul lunii.
* Când şefii vorbesc de îmbunătăţirea productivităţii nu se referă la ei înşişi.
* Eroarea este umană, dar a ierta nu este politica companiei.
* Dacă nu ar exista ‘ultima sută de metri’ nimic nu ar fi dus până la capăt.
* Nimeni nu se îmbolnăveşte miercurea.
* Faptul că ţi-ai atins obiectul nu este o scuză pentru că nu ai respectat regulile. Respectând regulile nu îţi vei atinge niciodată obiectivele.

Murphy e de vină

Murphy e de vină
* Cu cât contractul are valoare mai mică, cu atât mai mult vor dura negocierile.
* Cu cât este mai complicată sarcina pe care o ai de îndeplinit, cu atât mai repede trebuie sa o termini. Cu cât este mai complicată sarcina pe care o ai de îndeplinit, cu atât mai puţine detalii vei primi.
* Întotdeauna afli de jobul ideal după ce altcineva l-a ocupat.
* Când eşti convins că totul funcţionează perfect, cu siguranţă îţi scapă ceva din vedere.

Şi preferata mea: Succesul este o chestiune care ţine de noroc; întreabă pe orice ratat.