Octavian PALER Care Românie?

Întrebarea „Ce vă place şi ce nu vă place la România?“ mă aruncă în faţa altor întrebări.
De care „Românie“ e vorba? De România lui Gigi Becali? De România lui Băsescu, Geoană sau C.V. Tudor?
De România pe care o văd la televizor? De România pe care o văd pe stradă? De România leşinată acum de plăcerea bîrfelor cu „dosare“? De România care discută la TVR listele cu „mari români“?
De România jună care n-are timp să vadă cum se clatină frunzele în copaci sau cum se umple seara de metafizică, deoarece e ocupată să vorbească la telefonul mobil şi cînd urcă în tramvai, şi cînd coboară din tramvai, şi cînd traversează strada?
De România în care prosperă mîrlănia? De România care a descoperit în lehamite o nouă formă de a îndura, liniştită, istoria?
De România care urăşte bătrînii? De România care oscilează între înjurătură şi slugărnicie? De România trenurilor sordide? De România înnebunită acum de manele? De România care a reuşit în şaisprezece ani să-şi organizeze nişte dezamăgiri găunoase în care şi democraţia, şi libertatea arată urît?
De România capabilă – se pare – să pună un grătar cu mititei pe orice golgotă? De România în care patriotismul este ori lătrător, ori inexistent?
De România în care nici dramele nu sînt luate în serios? De România care, probabil, şi în iad ar fi „optimistă“?
Dacă aceasta e România, ei bine, declar categoric sub jurămînt: nu-mi place!
Dar mă grăbesc să adaug că sînt patriot cîtă vreme nu deschid televizorul sau nu ies pe stradă. Iubesc o Românie care n-a existat, poate, niciodată şi nici nu va exista.
Dar o iubesc, fie şi ca ficţiune.
Dintr-un motiv simplu.
Am avut şi eu o mamă şi un tată.